Datorită direcţiei luminii provenite de la Soare, datorită rotaţiei Pământului în jurul axei sale imaginare de rotaţie aflată pe axa de simetrie a Pământului în timp de 24 de ore, datorită înclinării axei de rotaţie cu o valoare deosebit de bine determinată - şi suprafaţa interioară privită de un observator aflat pe suprafaţa sa interioară percepe la fel succesiunea zilelor cu a nopţilor,- percepe ca şi noi cerul şi stelele în anotimpurile de vară şi de iarnă, - succesiunea anotimpurilor fiind la fel ca şi pe suprafaţa exterioară a Pământului cu deosebirea că în zona polilor unde în mod natural, în mod ciclic şi treptat din şase în şase luni (iarna şi vara), curbarea razelor de soare (numai cele în infraroşu) face ca acestea să cadă perpendicular pe suprafaţa interioară a orificiilor de intrare favorizând o climă mai caldă vara în zona polului sud şi iarna în zona polului nord.

      Astfel, datorită diferenţei mari dintre cald şi rece dintre zona interioară şi zona exterioară a orificiilor de intrare, apare şi o diferenţă de potenţial energetic, respectiv electric şi în mod logic o electricitate, circuitele electrice închizându-se atât între cei doi poli inelari, cât şi între cei doi poli şi zonele ecuatoriale mai calde ale Pământului.

      Între suprafeţele interioare şi exterioare ale zonelor inelare ale celor doi poli, încărcările electrice şi descărcările succesive în atmosferele exterioare şi interioare, favorizează şi menţinerea în mod natural a valorii de magnetizare naturală a celor doi poli inelari magnetici totul interpătrunzându-se şi condiţionându-se reciproc, - graţie energiei primite în permanenţă de la Soare( -vezi Anexa 1, fig. nr. 2(a), 2(b), 2(c) şi fig.3, vedere în perspectivă) .

      Acesta este de altfel, - unul din principalele motive ce determină pe unele păsări migratoare şi animale din zona polului nord spre exemplu, - să se îndrepte tot înspre nord în timpul iernii.

      Acest comportament se întâmplă deoarece radiaţiile în infra-roşu (prin descompunerea parţială a luminii) reuşesc să cadă oarecum perpendicular pe zona de intrare, (celelalte raze de lumină continuându-şi drumul tangenţial pe la polul nord)datorită curbării direcţiei acesteia sub influenţa câmpului magnetic al Pământului din zona polului nord la care m-am referit, radiaţiile în infra-roşu, încălzind mai puternic zona interioară inelară.

      Păsările şi animalele migratoare continuându-şi drumul, când ajung pe suprafaţa interioară a Pământului , deja simt lumina ce pătrunde prin marele orificiu de intrare de la polul sud, respectiv acolo unde apare şi alternanţa dintre noapte şi ziuă in timpul rotaţiei Pământului în jurul axei sale (vezi fig. nr. 2(c) din Anexa 1)

      De remarcat precizia deosebit de mare avută în vedere la dimensionarea profilului celor două orificii de intrare (care sa format ca mărime graţie cantităţii de materie şi a vitezei de rotaţie) dar mai ales valoarea unghiului de înclinare a axei de rotaţie a Pământului care face ca din şase în şase luni pătrunderea luminii înspre suprafaţa interioară a Pământului să alterneze, când pătrunzând pe la un pol când pe la celălalt pol, în funcţie de poziţia în care se află Pământul ce gravitează pe orbita sa eliptică în jurul Soarelui, (vezi fig. nr.3 din Anexa 1) ceea ce, după cum voi arăta în continuare are implicaţii extraordinar de mari.

      De exemplu: în cazul unui câmp magnetic mult mai puternic razele de Soare ar putea pătrunde în interior simultan pe la ambii poli ai Pământului ceea ce ar fi condus în mod implicit ca un observator aflat pe suprafaţa interioară a Pământului să observe concomitent în mod paradoxal doi Sori pe Cer fapte ce nu se întâmplă în realitate.

      Si nu se întâmplă, deoarece sistemul climatic general atât pe suprafaţa exterioară cât şi pe suprafaţa interioară ar fi cu totul altul, nu ar mai apare în permanenţă nici diferenţa de potenţial electric (fenomen datorat diferenţei dintre cald şi rece cum am precizat ceva mai înainte) şi în general tot echilibrul inclusiv cel climatic dintre suprafaţa exterioară şi suprafaţa interioară ar fi foarte instabil şi nici echilibrul climatic spre exemplu de pe suprafaţa exterioară a Pământului nu ar mai funcţiona aşa cum este cunoscut de noi acum.

      Legat de acest aspect se poate naşte fireasca întrebare şi anume; bine, bine dar cum rămâne cu cantităţile de energie primite şi reţinute în continuu de la Soare pe suprafaţa interioară a Pământului, cantităţi ce sunt direct proporţionale cu mărimea suprafeţei iradiate?

      Răspunsul este cât se poate de simplu; deoarece suprafaţa exterioară a Pământului pierde o cantitate mai mare de căldură pe când suprafaţa sa interioară pierde o cantitate de căldură direct proporţional mai mică (deci o acumulare mai mare de căldură), reglarea echilibrului energetic se face în permanenţă prin circulaţia apei şi a aerului dintre cele două suprafeţe având permanent valori aproximativ constante, orice perturbări în aceste circuite energetice şi mişcări permanente ale apei şi aerului soldându-se de fiecare dată cu unele fenomene speciale, fenomene ce vor fi tratate în continuare într-o anumită măsură în această carte.

      Cât priveşte succesiunea anotimpurilor, acestea sunt aceleaşi şi pe suprafaţa interioară a Pământului datorită traseului eliptic pe care îl face Pământul la rotaţia sa în jurul Soarelui cât şi a înclinării axei sale de rotaţie în raport cu planul eliptic al orbitei eliptice pe care acesta gravitează, cu următoarea particularitate foarte importantă;

      O situaţie mai deosebită apare în anotimpurile de primăvară şi de toamnă când aşa după cum se poate constata şi din Anexa 1, fig. nr.2(b) şi fig. nr. 3, datorită poziţiei pe care o ocupă Pământul pe orbita sa eliptică în jurul Soarelui, razele de Soare sosesc din aceiaşi direcţie şi sub acelaşi unghi, către ambele orificii de la cei doi poli ai Pământului. (doar în timpul echinocţiului de primăvară şi de toamnă).

      Astfel, până la echinocţiul de primăvară razele Soarelui încă mai continuă să mai pătrundă pe la polul sud, dar Soarele coboară la orizontul suprafeţei interioare a Pământului din ce în ce mai mult , în ziua echinocţiului (21 martie) nu se mai poate vedea deloc şi imediat după echinocţiul de primăvară Soarele îşi va face apariţia prin orificiul de intrare al polului nord, dar iluminând suprafaţa interioară din ce în ce mai mult, maximul fiind atins în timpul solstiţiului de vară.

      Similar, toamna razele Soarelui coboară la orizont din ce în ce, până la 23 septembrie (echinocţiul de toamnă) când nu se va mai zări, după care Soarele îşi va face apariţia şi v-a ilumina suprafaţa interioară a pământului din ce în ce mai mult, dar razele de soare pătrund prin orificiul de intrare de la polul sud, unghiul de înclinare crescând progresiv, odată cu trecerea zilelor, până la solstiţiul de iarnă când iluminarea va avea valoarea maximă .

      În această situaţie ( la 21 martie şi 23 septembrie), câmpul magnetic terestru nu mai reuşeşte să curbeze suficient de mult razele de lumină, încât un observator aflat pe suprafaţa interioară a Pământului în timpul zilei, acesta nu mai vede Soarele pe Cer.

      Datorită faptului că în anotimpurile de toamnă şi primăvară distanţa de la Pământ la Soare are valoarea cea mai mică, iluminarea ce se face ciclic şi alternativ când pe la polul nord când pe la polul sud, deşi oarecum difuză, este suficient de puternică deoarece aşa difuză cum este, - încălzeşte ambele zone de intrare tot ciclic şi alternativ cu radiaţii în infra-roşu şi drept consecinţă în anotimpurile de primăvara şi toamna, pe suprafaţa interioară a Pământului, este posibil să fie o climă deosebit de plăcută şi favorabilă florei şi faunei.

      Altfel spus, până la echinocţiul de primăvară razele de soare ce pătrund pe la polul sud încep să cadă din zi în zi sub un unghi mai mic, iar radiaţiile în infra-roşu de la polul nord încep să crească în intensitate din zi în zi, maxima fiind în 21 martie după care Soarele începe să-şi facă apariţia iluminând suprafaţa interioară a Pământului pe la polul nord.

      Similar la polul sud până la data de 23 septembrie razele soarelui ce pătrund pe la polul nord încep să cadă sub un unghi din ce în ce mai mic iar radiaţiile în infra-roşu de la polul sud încep să crească în intensitate din zi în zi, maxima fiind în 23 septembrie după care Soarele începe să-şi facă apariţia iluminând suprafaţa interioară a Pământului pe la Polul sud.

      Această situaţie particulară( doar din zilele de 21 martie şi 23 septembrie) poate fi comparată oarecum cu lumina ce apare ca valoare maximă ce o observăm noi înainte de apariţia Soarelui pe cer dimineaţa, dar înmulţită cu doi ca intensitate luminoasă, deoarece observatorul aflat pe suprafaţa interioară percepe lumina pe timpul zilei, ca şi când ar zări atât un răsărit dintr-o parte dar concomitent şi un apus de Soare din direcţie oarecum diametral opusă, pe toată durata zilei echinocţiului de toamnă şi de primăvară, - fără ca Soarele să mai poată apărea pe Cer, - de dimineaţa până seara -.

      Sau comparativ ar fi, ca şi când ne-am afla într-o cameră cu două ferestre diametral opuse şi deschise, iar din afara camerei ar pătrunde atât lumina prin ambele ferestre cât şi căldura din mediul înconjurător.

      Este de la sine înţeles că un observator aflat pe suprafaţa interioară a Pământului, va vedea în schimb şi bolta Cerească cu Stele dar traiectoriile razelor de lumină fiind curbate de influenţa celor doi poli magnetici ai Pământului, - şi poziţia Corpurilor Cereşti observate va fi oarecum alta decât cea reală pe care o observăm noi -.

      Din considerentele enumerate pe scurt mai sus, se poate uşor remarca de către aproape oricine, că nici gravitarea Pământului într-un plan eliptic şi în coordonate deosebit de favorabile încât să se permită condiţii climatice favorabile vieţii şi pentru suprafaţa interioară a Pământului, - nu este deloc întâmplătoare -.

      A pune aceste stări de fapt numai pe seama hazardului şi al întâmplării s-au al coincidenţelor fericite, în sensul posibilităţii existenţei unei flori şi faune pe ambele suprafeţe ale Pământului favorabile vieţii, mie personal mi se pare cam mult şi la limita imposibilului şi iarăşi mă duce gândul la capitolul întâi „Facerea” din Bliblie aşa după cum voi menţiona despre aceste lucruri în paginile următoare (vezi punctul 2.7 ).

      Se poate uşor constata cât de complexe şi de multe ori aproape imprevizibile sunt în realitate evoluţiile climatice şi prognozarea vremii când până acum, au fost luate în calcul doar circulaţiile respectiv curenţii de aer şi de apă de pe suprafaţa exterioară, respectiv cea cunoscută a Pământului fără a se ţine seama de complexele fenomene meteorologice datorate schimbului de mase de aer şi de apă, respectiv şi dinte atmosferele ce se continuă şi se unesc între ele prin marile orificii (circa 2000 de kilometri în diametru) de la cei doi poli ai Pământului.

      De remarcat că fascinaţia dată de lumină în zona polilor Pământului în anumite perioade, este datorată faptului că atunci, în perioadele când razele Soarelui, datorită poziţiei axei Pământului, nu mai pătrund în totalitate prin deschiderile mari de la poli şi cad pe partea opusă a orificiilor de intrare ca radiaţii în infra-roşu, atunci, datorită reflexelor luminii din zonele de intrare, apar fenomene (aurore) ce fascinează prin frumuseţea lor, deoarece ridicăturile de gheaţă reflectă foarte bine lumina parţial descompusă de influenţa câmpului magnetic terestru, pe distanţe mai mari, reflexii cu descompunerea luminii ( efectul curcubeului ).